Sparanghelul. Cum se cultivă? Cum, când se recoltează? Cum se păstrează?

Originea acestei plante, mulți autori o localizează în Extremul Orient. Se întâlnește însă în stare săl­batică în Africa de nord, Asia Mică ...

Originea acestei plante, mulți autori o localizează în Extremul Orient. Se întâlnește însă în stare săl­batică în Africa de nord, Asia Mică și Siberia de vest. Cert este că romanii cunoșteau cultura sparanghelului din cele mai vechi timpuri, deoarece în scrierile lui Cato cel Bătrân şi Pliniu cel Bătrân se vorbește despre această cultură atât ca tehnică, durată, cât și ca valorificare. Așa se și explică răspândirea culturii pe suprafețe mai mari în Franța, Germania, Bel­gia, Olanda etc. În țările Europei de răsărit, sparanghelul se cul­tivă pe suprafețe mai mici. În prezent, cultura sparanghelului este cunoscută pe toate continentele.

În țara noastră, sparanghelul se cultivă pe suprafețe reduse, mai mult în jurul marilor orașe. În prezent, se caută să se extindă suprafața cu această cultură în jurul fabricilor de conserve spre a se asigura materia primă. Datorită multiplelor sale întrebuințări, sparanghelul este cea mai importantă cultură din grupa legumelor perene. 

De la sparan­ghel se consumă lăstarii în stare etiolată (în unele țări chiar neetiolați) la prepararea unei game întregi de mâncăruri ca: ciorbe, supe, sosuri cu carne, budinci, cu maioneză etc. În același timp, lăstarii etiolați reprezintă cea mai valoroasă materie primă pentru industria conservelor. Valoarea alimentară ridicată este dată de conținutul bogat în substanțe nutritive, foarte apropiat de al celor mai valoroase legume cu pondere în alimentație. 

Compo­ziția chimică a lăstarilor etiolați ne arată că pe lângă apreciabilele cantități de substanțe albuminoide, grăsimi și hidrați de carbon, se întâlnesc suficiente substanțe minerale cum sunt : 20 mg calciu, 60 mg fosfor și 1 mg fier la 100 g masă proaspătă lăstari, la care se adaugă conținutul în vitaminele B1, B2 şi C.

Sparanghelul. Cerințe față de sol, apă și lumină

Sparanghelul are cerințe mijlocii față de temperatură, prefe­rând zonele care impun repausul vegetativ în timpul iernii. Pro­ducția timpurie de sparanghel depinde în primul rând de sol și de gradul de încălzire al acestuia. Cele mai bune soluri sunt cele profunde, bogate în substanțe nutritive, ușoare și cu un drenaj bun. 

Pentru producerea sparanghelului etiolat, foarte bune sunt solurile cu resturi organice (turba) sau amestecate cu sedimente de turbă. Solurile compacte nu sunt bune, deoarece se încălzesc greu și determină apariția unui procent mare de lăstari strâmbi. Solurile cu pH ușor acid (6,4-6,8) sunt cele mai recomandate.

Față de umiditate, sparanghelul are cerințe moderate, motiv pentru care în multe regiuni se cultivă fără regim de irigare. Obținerea unor producții mari de lăstari timpurii și de cali­tate, este condiționată de îngrășarea abundentă a plantelor. Îngrășământul principal pentru această legumă este gunoiul de grajd cu adaos de îngrășăminte chimice.

Sparanghelul. Cum se cultivă?

 
Indiferent de metoda de cultură, sparanghelul comportă obli­gatoriu două faze distincte: producerea materialului săditor și înființarea propriu-zisă a culturii.

Producerea puieților de sparanghel

Pentru producerea puieților se înființează mai întâi pepiniera de producere a materialului săditor, în care scop se alege un teren bine structurat și cât mai adăpostit de vânturi. Acesta se îngrașă cu 40—60 t/ha gunoi de grajd, amestecat cu 600—700 kg de super- fosfat, și se desfundă la 50—60 cm.

Primăvara, arătura se grăpează şi eventual se nivelează, iar înainte de semănat se mai administrează 300 kg/ha sare potasică şi 150 kg/ha azotat de sodiu. Spre sfârșitul lunii aprilie se poate trece la însămânțare. În mod obișnuit, se seamănă în rânduri, la distanța de 30 cm și 5 6 cm pe rând, încorporând sămânța la o adâncime de 3 cm. 

După semănat, terenul se tăvălugește ușor, iar în situația când nu avem suficientă apă în sol, la 2—3 zile de la semănat se face o irigare prin aspersiune cu norme moderate (150—170 mc apă/ha). Pentru 1 ha de pepinieră se folosesc 37—40 kg de sămânță, iar materialul săditor necesar pentru un ha de cultură se realizează pe 380— 400 mp de pepinieră (1,5—2 kg sămânță).

Lucrările de îngrijire a culturii de sparanghel

Lucrările de îngrijire în pepinieră constau din răritul plante­lor pe rând, la distanța de 8—10 cm și distrugerea buruienilor prin prașile repetate și superficiale, spre a nu deranja rădăcinile plantelor. În caz de secetă se intervine prin udări cu doze de apă mode­rate (200—250 m³/ha). În luna octombrie, când plantele au format 3-4 tulpini înalte de 16—20 cm și au început să capete culoarea galbenă, se procedează la cositul și arderea acestora, urmând ca rândurile de plante să se acopere cu un strat nu prea gros de pământ (3-4 cm), condiție în care puieții iernează. în unele țări, puieții se recoltează din toamnă și se păstrează peste iarnă în adăposturi, la temperatura de 4°C, stratificați în nisip.

În alte țări, unde cultura are o răspândire mai largă, puieții se țin doi ani în pepinieră, cu­noscut fiind că plantele în al doilea an se pot diferenția pe sexe. În acest caz cultivatorii au posibilitatea ca la plantare să folosească puieții de sex bărbătesc, care au o producti­vitate mai mare. Se pot obține puieți și în răsadnițe încălzite, dar în aceste condiții costul puieților se ridică mult.

Înființarea culturii de sparanghel

La înființarea propriu-zisă a culturii se ține seama de faptul că plantația de sparanghel durează 16-20 ani. Ca urmare, lucră­rile de pregătire a terenului pentru plantat sunt de cea mai mare însemnătate. În vară sau la începutul toamnei se desfundă la 50-60 cm adâncime. O dată cu desfundarea se încorporează 40-60 t/ha gunoi de grajd. Primăvara, înainte cu 2—3 zile de la plantare, se trece la deschiderea rigolelor (șanțurilor), de 35—40 cm adâncime și aceeași lățime, cu plugul sau rarițe adaptate în acest scop, la distanță ca cca 140 cm între rândurile de puieți (Fig. de mai jos).

În ceea ce privește distanțele de plantare cât și adâncimea, se aplică mai multe metode. În S.U.A. se folosesc distanțe și adâncimi mai mici, iar în Europa distanțe mai mari dar la aceeași adâncime. Înainte de așezarea plantelor în șanț, la distanțele stabilite (45-50 cm între plante pe rând) este bine să se picheteze și să se facă un mușuroi de 6—8 cm înălțime, cu pământ de pe coama șanțului (ca la plantarea pomilor), pe care se așază puietul care se acoperă apoi cu pământ (7—8 cm) și se udă bine. Epoca cea mai bună de plantare este luna aprilie.

În primul an de la plantare, în afara lucrărilor obișnuite de prășit între rânduri și pe rând, se procedează la înlocuirea plantelor care nu s-au prins, precum și acoperirea treptată a rădăcinilor cu pământ, fără a completa șanțul până la nivelul solului, deoarece plantele rezistă la frig. 

Toamna tulpinile se cosesc și se ard. În al doilea an de la plantare se execută lucrări de îngrijire ca și în primul an, ajungându-se la acoperirea completă a șanțuri­lor. Tăierea (cosirea) tulpinilor spre sfârșitul toamnei și arderea acestora este obligatorie, mai ales când se semnalează în cultură atacul produs de gândacul cepei (Crloceres) sau musca sparanghe­lului (Platyparea poeciloptera).

Pentru folosirea rațională și eficientă a terenului, mai ales în cazul plantărilor la distanțe mari, se pot cultiva printre rânduri, asociat, legume cu port mic (salată, ridichi, fasole, ceapă, ustu­roi etc.). În anul al treilea, plantele sunt suficient de viguroase pentru a începe recoltarea lăstarilor. Dar în situația când plantele nu s-au dezvoltat bine, se amână recoltarea pentru anul al patrulea.

Obținerea lăstarilor etiolați

Pentru obținerea lăstarilor etiolați, primăvara, imediat ce te­renul permite, se execută bilonarea rândurilor de sparanghel. Bilonul trebuie să fie de 25-30 cm înălțime, cât mai uniform, și fără bulgări. Dacă terenul este tasat, înainte de confecționarea bilonilor se mărunțește solul cu freza. Recoltarea trebuie să se facă înainte ca vârful lăstarilor să apară la suprafața bilonului. Acest lucru se observă ușor prin um­flătura ce se creează pe bilon, indicând locul precis unde se găsesc lăstarii.

Recoltarea sparanghelului

Cea mai pretențioasă și greoaie lucrare în cultura sparanghe­lului este recoltarea. De felul în care se execută această lucrare depinde atât vigoarea plantelor și respectiv viitorul plantației, cât și nivelul producției ce se realizează. O recoltare intensă slăbește planta, iar o tăiere incorectă a lăstarilor poate provoca rănirea rizomilor și respectiv scăderea producției.

În plantațiile mari se folosesc cuțite speciale, dar de cele mai multe ori se recoltează cu mina prin răsucirea ușoară a lăsta­rilor și desprinderea acestora de pe rizomi. În practică însă se procedează la desfacerea atentă a bilonului în locul unde se ob­servă ridicături de pământ și se recoltează lăstarii, având grijă să se refacă bilonul imediat. Recoltarea se efectuează dimineața, dar în perioada de creștere maximă a lăstarilor se recoltează chiar și de trei ori pe zi.

În primul an de producție (al treilea an de la plantare), perioada de recoltare este mai scurtă (15—25 zile), cam­pania încheindu-se către sfârșitul lunii mai, dar în următorii ani, campania de recoltare se prelungește până la mijlocul lunii iunie. Producția medie de lăstari ce se poate obține pe un hectar este cuprinsă între 2 500-6 000 kg ha.

După încheierea recoltării se procedează la desfacerea biloanelor. Prin această lucrare se favorizează creșterea plantelor și fortificarea rizomilor. Spre sfârșitul toamnei, înainte de venirea înghețurilor, se taie (cosesc) tulpinile, se strâng și se ard (evitând astfel și răspândirea dăunătorilor), după care cultura se fertilizează cu gunoi de grajd în vederea susținerii în continuare a unei pro­ducții sporite și prelungirea duratei plantației.

În ceea ce privește cultura sparanghelului pentru consumul de lăstari verzi, ea nu prezintă deosebiri esențiale. Trebuie însă subliniat faptul că datorită valorii alimentare mai mari a lăstarilor, consumul de lăstari verzi înregistrează creșteri din ce în ce mai mari.

În fapt, diferența între cele două variante de lăstari constă în aceea că în cazul culturii pentru producția de lăstari verzi, plantele nu se bilonează și în felul acesta cultura devine și mai rentabilă ca efect al neefectuării acestei lucrări și mai ales ușu­rării lucrării de recoltare. Totuși, pentru lăstari verzi sunt necesare soiuri special create.

Principalele soiuri de sparanghel

Principalele soiuri de sparanghel răspândite în cultură sunt de origine europeană. Dintre acestea mai răspândite sunt:

• Timpuriu d’Argenteuil – soi de calitate superioară, cu lăstari de formă ascuțită și cu solzi colorați în roz spre albăstrui. Se recoltează primăvara devreme.
• Târziu d’Argenteuil – mai puțin răspândit în cultură din cauza recoltării mai întârziate.
• Uriaș de Branschweig – este soiul cel mai răspândit în cultură, cu vârful lăstarilor ascuțit și de culoare albă, fiind foarte productiv.
• Mary Washington – soi răspândit în Statele Unite ale Americii, foarte productiv, folosit în producția de lăstari verzi.

Sparanghelul – Principalele boli și dăunători sunt:

Rugina sparanghelului (Puccinia asparagi) – boala se ma­nifestă prin apariția unor pete ruginii pe părțile tinere ale plan­tei. Iernează pe tulpinile plantelor sub formă de spori. Se combate cu zeamă bordeleză, în concentraţie de 1% sau substituenți.

• Veștejirea plantelor (Fusarium culmorum) – boala se ma­nifestă prin îngălbenirea și ofilirea plantelor. Se combate prin strângerea și arderea plantelor bolnave.
• Musca sparanghelului (Phatypara poeciloptera). Este o in­sectă de culoare brună, cu patru dungi de culoare mai deschisă, care atacă vârful lăstarilor tineri, pe care depune și ouăle. Larvele atacă tulpina formând galerii, unde se transformă în pupe, iar primăvara apare insecta. Se combate prin tăierea tulpinilor cit mai jos, strângere și ardere. Se mai combate și prin prăfuiri cu Duplitox sau stropiri cu Ecatox şi Lindatox 20 (30 kg ha).
• Puricii sparanghelului (Crioceris asparagi şi C. duodecim- punctatci) primul dăunător este de culoare brună spre roșu, cu trei pete albe pe marginile aripilor, iar al doilea, de culoare roșie, având câte șase puncte negre pe fiecare aripă. Acești purici depun ouă pe părțile tinere ale tulpinii, din care se dezvoltă apoi larvele. Se combat prin tăierea tulpinilor toamna și ardere.

Cum se păstrează sparanghelul?

După recoltare, lăstarii se sortează după mărime și calitate, se spală și după o prealabilă zvântare se leagă în mănunchiuri de 0,5 – 1 kg, se retează la aceeași lungime și se trimit imediat la valorificare pentru consumatori sau prelucrare industrială, deoarece lăstarii sunt extrem de perisabili chiar pe perioada transportului.

Lădițele cu legături de lăstari sau coșurile se acoperă cu pânză umectată și cât mai ferite de lumină. Perioada de păstrare a lăsta­rilor în stare proaspătă nu trebuie să depășească trei zile și aceasta în condiții deosebite (încăperi răcoroase, fără lumină și umede). Valorificarea producției de lăstari se face în conformitate cu nor­mele interne, în funcție de îndeplinirea condițiilor de calitate.

Cum se produc semințele de sparanghel?

Producerea semințelor la sparanghel se face în culturi spe­cial destinate în acest scop, începând din al treilea an de la înfiin­țare, fără a se recolta primăvara lăstarii etiolați. Lucrările de între­ținere a plantației semincere se fac în fiecare an la fel ca la cultura pentru consum.

Toamna, după căderea brumelor se taie cu secera plantele femele care au format fructe, se leagă în snopi și se usucă la soare. Când fructele s-au uscat complet, se treieră plan­tele cu combina. Extragerea semințelor din fructele complet uscate se face cu mașina specială, care prin frecare separă semințele de pulpa uscată a fructelor. Producția de semințe este de 300—400 kg/ha și se poate realiza timp de 8-10 ani consecutiv.