Bolile ardeiului – Xanthomonas campestris pv. vesicatoria (Doidge) Dye (sin. Xanthomonas vesicatoria (Doidge) Dowson – Pătarea bacteriană a ...
Bolile ardeiului – Xanthomonas campestris pv. vesicatoria (Doidge) Dye (sin. Xanthomonas vesicatoria (Doidge) Dowson – Pătarea bacteriană a ardeiului
Boala se manifestă frecvent pe frunze sub formă de pete mici, circulare, proeminente, de culoare verde-deschis. Pe frunzele mature, petele sunt circulare sau ovale, hidrozate, verde-închis, de 1-10 mm, apoi de culoare galbenă, cu un halo brun-închis. Când infecţia este intensă, petele apar în număr mare, determinând îngălbenirea şi căderea frunzelor. Pe fructe atacul apare rar, sub formă de pete circulare, de 2-5 mm, proeminente, rugoase.
Bolile ardeiului – Pseudomonas syringae v. Hall var. capsici (Orsini) Klement – Putregaiul umed al fructelor de ardei
În special, în perioada maturării, în zona calicială, se dezvoltă un putregai umed, ţesuturile afectate având o culoare măslinie. Pe vreme umedă putregaiul se extinde putând cuprinde fructul în întregime.
Bolile ardeiului – Phytophthora capsici Leonian – Mana ardeiului
Printre bolile ardeiului se enumeră și mana ardeiului. Plantele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare. În faza de răsad, frunzele se ofilesc, iar plăntuţa (cade), se îndoaie la nivelul solului. În această porţiune tulpina este mult subţiată, de culoare brună, putredă. Putregaiul progresează în sus, pe tulpină şi în jos la rădăcină. La plantele mature, atacul afectează rădăcinile şi coletul, producând un putregai brun, uscat, al acestor organe, cu efect final de ofilirea plantei.
La aceste plante, fructele rămân mici, se deshidratează, se încreţesc, se colorează prematur, capătă un aspect pergamentos. Pe frunze apar pete mari, de culoare brună-deschis, circulare sau neregulate. Pe fructele infectate direct, începând cu regiunea pedunculară, apar pete apoase, izolate, de culoare verde-cenuşiu, care devin apoi albe-gălbui.
Pe vreme umedă ţesuturile din dreptul petelor se acoperă cu un puf fin, albicios (conidioforii şi conidiile ciupercii). Pe timp secetos fructele se usucă şi rămân prinse de plantă. Pe conidiofori lungi, incolori, ramificaţi spre vârf, se formează conidii (sporangi) limoniforme sau ovoide, de 35-105 x 21-56 μm, prevăzute cu 2-3 papile.
Bolile ardeiului – Botrytis cinerea Pers. – Putregaiul cenuşiu
Primele simptome apar în sere, la plăntuţele tinere, îndată după plantare, în zona coletului, care se colorează în brun-deschis la început, apoi în cenuşiu (datorită apariţiei conidioforilor şi conidiilor). În această fază plăntuţele sunt distruse. La plantele mature, pe tulpină şi lăstari, pot să apară de asemenea pete colorate în brun-deschis, mai ales în dreptul rănilor. Lăstarii pot să se ofilească în întregime. Pe fructe putregaiul cenuşiu apare mai rar.
Dăunătorii ardeiului
Păduchele verde al piersicului – Myzodes persicae Sulz.
În ţara noastră se întâlneşte numeroase specii de plante, atât în câmp, cât şi în sere şi solarii. Păduchele formează colonii pe partea inferioară a frunzelor, pe vârfurile de creştere, butonii florali şi flori. La atacuri puternice, starea generală a plantei este alterată, dând senzaţia că suferă de apă. Ca urmare a atacului, frunzele se deformează şi se îngălbenesc.
Într-o fază mai avansată apar necroze pe frunze, acestea se usucă şi cad. Pagubele produse se datorează atât acţiunii directe a dăunătorului, care prin hrănire produce necroza ţesuturilor, urmată de uscarea frunzelor, cât şi transmiterii virusurilor la ardei şi vinete. Formele aptere sunt lungi de 2,4-2,6 mm, au corpul ovoid şi sunt de culoare verde deschis sau verde.
Anterele puţin mai scurte decât corpul sunt închise la culoare, iar picioarele galbene au tarsele negre. Corniculele au vârfurile închise la culoare, sunt bine dezvoltate şi prezintă median o umflătură.
Formele aripate sunt lungi de 1,8-2,5 mm, au capul şi toracele negre, iar abdomenul deschis la culoare are o pată neagră pe partea dorsală şi puncte negre dispuse lateral.
Anterele sunt mai lungi ca la formele aptere, atingând vârful abdomenului. Corniculele, închise la culoare, sunt cilindrice şi se prezintă uneori uşor umflate la mijloc. Toamna târziu, femelele sexupare dau naştere la masculi şi femele care se împerechează. După împerechere depun câte un ou de iarnă pe ramurile de piersic.
Primăvara, prin martie-aprilie, din ouă ies femele fundatoare. Acestea dau naştere prin înmulţire partenogenetică vivipară la numeroase generaţii de femele fundatrigene nearipate care populează partea inferioară a frunzelor de piersic.
Prin luna mai apar femelele fundatrigene aripate care migrează pe plante legumicole sau tehnice, unde îşi continuă dezvoltarea, dând naştere mai multor generaţii de virginogene aripate şi nearipate. Înmulţirea este rapidă datorită numărului mare de larve născute de o femelă (până la 150) şi care ajung în scurt timp la maturitate.
Spre toamnă ia naştere generaţia de femele sexupare. Ciclul biologic al dăunătorului în condiţii de seră, în cazul unor infestări permanente, este diferit de cel din câmp. Dacă în câmp, ciclul biologic este “dirijat” de variaţia factorilor climatici şi într-o anumită măsură de plante gazdă (ca hrană), în sere condiţiile optime de dezvoltare – plante gazdă, umiditate şi temperatură relativ constante – favorizează înmulţirea păduchelui verde tot timpul anului.
Păianjenul roşu comun – Tetranychus urticae Koch.
În condiţii de seră, păianjenul roşu se prezintă ca principal dăunător al multor culturi, pagube însemnate fiind semnalate la ardei, castraveţi şi vinete. În cazul unor infestări puternice, atacul ia forme grave şi în cultura de tomate. Păianjenii populează de regulă partea inferioară a frunzelor, indivizii nu sunt vizibili, dar pe cele mai multe plante prezenţa lor devine evidentă când frunzele sunt deformate în urma înţepării celulelor parenchimatice.
Celulele înţepate ca şi cele alăturate se usucă, frunzele luând un aspect pergamentos. În zona atacului, frunzele se decolorează căpătând o nuanţă galbenă ca urmare a dizolvării clorofilei de către enzimele eliberate de păianjeni în celule. Când atacul se manifestă asupra fructelor, pagubele variază de la foarte severe la tomate, la nesemnificative la ardei, castraveţi şi vinete. Pânza ţesută în timpul deplasării măreşte pagubele când este făcută pe vârfurile vegetative, prin stagnarea în creştere a plantei, iar când îmbracă fructele, scade valoarea lor comercială.
Culturile infestate timpuriu şi netratate la momentul oportun, pot înregistra pierderi în recoltă de până la 40%. La atacuri puternice, frunzele se usucă treptat şi cad, iar plantele nu mai fructifică normal şi dau recolte slabe. Corpul moale în formă de pară şi arcuit este subdivizat printr-un şanţ transversal, situat în urma celei de a doua perechi de picioare. Antenele se întind până la capul femurului primei perechi de picioare. Pe fiecare latură a corpului se află două pete dispuse în urma celei de a doua perechi de picioare. Abdomenul reprezintă 2/3 din corp, lungimea şi lăţimea fiind aproape egale. Prima pereche de picioare este cea mai lungă.
La maturitate, femela atinge lungimea de 0,45 mm şi prezintă o coloraţie variabilă de la galben închis la roz închis. Masculul, lung de 0,3 mm are abdomenul zvelt şi este mai deschis la culoare decât femela. Larva are formă elipsoidală, de culoare galbenă palid sau verde-gălbuie, cu ochii roşii. Oul este sferic, perlat, cu diametrul de 0,1 mm.
Femelele depun circa 100 ouă pe partea inferioară a frunzelor, izolat sau grupat, direct pe suprafaţa frunzei sau pe pânză. Ouăle sunt la început deschise la culoare, dar pe măsură ce se dezvoltă devin roşcate. Perioada de incubaţie variază de la 3 zile la 320C până la 28 zile la 100C. Larvele apărute pot rămâne pe aceeaşi frunză toată viaţa lor activă, dacă au hrană suficientă. La 210C larva este activă, numai o zi de a intra în stadiul imobil care durează 1-2 zile. În acest stadiu de odihnă, larva rămâne fixată pe suprafaţa frunzei.
Stadiile următoare de protonimfă şi deutonimfă au de asemenea perioade active şi de repaus, fiecare cu o durată de 1-2 zile. În stadiile nimfale târzii apare deosebirea dintre sexe, masculii fiind recunoscuţi după talia lor zveltă. În stadiul de adult masculii sunt mai activi decât femelele. La 24-48 ore după copulare are loc ponta; din ouă ies indivizi de ambele sexe, cu o uşoară predominare a femelelor. Păianjenul roşu se poate înmulţi şi partenogenetic. În acest caz, din ouăle nefecundate se dezvoltă numai masculi.
Atât timp cât suportul vegetal asigură hrana necesară, păianjenii se deplasează puţin. Când populaţia creşte, concurenţa pentru hrană determină deplasări spre vârful plantei. Deplasarea lentă pe verticală face ca populaţia de acarieni să fie localizată, dar prin lucrările de întreţinere şi curenţii de aer, infestarea culturii are loc rapid. Un întreg complex de factori face ca păianjenul roşu să determine intrarea în hibernare: lungimea zilei, temperatura şi hrana. Dacă pentru unii indivizi, prezenţa unui factor (de exemplu, hrana) poate contracara acţiunea celorlalţi şi trece peste hibernare, pentru majoritatea păianjenilor acest stadiu este indispensabil.
Femelele adulte devin roşii strălucitoare, nu se hrănesc şi sunt negativ fotocinecetice. Păianjenii se ascund la articulaţiile serei în crăpături etc. şi trebuie să petreacă în mod obligatoriu câteva ore temperatura de 60C pentru a depăşi stadiul de hibernare. În locurile în care s-au retras, păianjenii sunt departe de sursa de căldură şi sunt influenţaţi mai degrabă de mediul extern decât de cel intern. Aşa se face că lungimea perioadei de hibernare este strâns corelată cu temperatura din afara serei.
Femelele ieşite din hibernare coboară pe plante, unde se hrănesc 2-3 zile înainte de depunerea pontei.
Gradul de infestare al culturilor din ciclul I de vegetaţie este influenţat în mare măsură de mărimea populaţiei care a intrat în hibernare.
Pe lângă hibernare, în timpul verii mai poate avea loc un stadiu de odihnă determinat de doi factori care sunt în strânsă corelaţie: temperatura şi hrana. Temperatura ridicată poate produce deshidratarea pronunţată a plantelor, în acest caz hrănirea fiind îngreunată. Forţaţi de inaniţie, păianjenii intră într-un stadiu de odihnă care permite speciei să supravieţuiască. Refacerea condiţiilor optime de viaţă simtulează ieşirea din stadiul de odihnă şi reluarea activităţii.
